Personal

sâmbătă, 20 februarie 2010
"Trădătorule!" Fă-mă să râd cu Marin Mincu
După clipul pe care l-a postat Mircea pe blogul lui, într-un comentariu de acolo, spune:
"Cred că aşa l-aţi receptat voi, şi poate şi el era cam timorat (câteodată avea emoţii de-i tremurau mâinile) - dar "umorul ăsta de calitate" l-a avut dintotdeauna. Când era în proces cu primarul Constanţei îmi spunea ceva de genul: "Lasă că mă uit pe volumul tău după ce ies din puşcărie"."
As'noapte, am vorbit cu Mugur şi i-am spus că vreau să transform blogul acesta într-un format de revistă, pentru care voi strânge materiale de la voi, într-un cadru mai puţin formal decât ne-am aştepta de la o comemorare Marin Mincu.
Eu nu am putut scrie nimic pentru "paper-calls-urile" care s-au lansat de la dispariţia Maestrului din scenă.
În fiecare zi, adaug câte un rând la mărturisirea care va să vină. Mircea îmi aduce aminte de anul 1996, vara, când, coborând cu MM într-un fast-food din Universităţii, mi-a arătat: "Trădătorule!"
Era în proces cu un primar al Constanţei. Lucram de patru luni direct pentru acel primar, într-un birou de relaţii externe. MM mă cerea ca martor în proces. Primarul, după ce şi-a dat seama despre mine, m-a chemat în biroul lui (în care, azi, îşi face numărul un brazilofil), să-mi demonstreze mie (uh, lighioană ce sunt!) că "nu am nimic cu Marin Mincu. M-au vârât ăştia într-un proces din care nu mai înţeleg nimic. Dacă te întâlneşti cu Mincu, te rog să-i spui treaba asta!" Mă rog, MM "bolduia" aproape tot ce însemna ieşirea lui în public, iar asta i-a fost fatal "în cele din urmă". Dincolo de tragicul situaţiilor asumate de veritabilul erou-actant care ştie că nu poate călca "limita invalicabilă" decât printr-un "hibris" memorabil, Marin Mincu a trăit plenar momentele în care viaţa îi demonstra că e atât de "căcăcioasă", încât poţi râde de ea cu gura până la urechi. Dar MM îşi punea în acelaşi timp ambele măşti dramatice şi te confuza de nu te mai vedeai pe tine de el.
MM a creat, în folclorul chiustengean universitar, o sumedenie de bancuri. "Modela" ironic-sarcastic realităţile în care bolboroseau "guvizii" academici pe care îi crescuse. În proiectele lui, pe care părea că şi le construieşte după un canon heliadesc înţeles ca unicul autentic, omul nu conta decât ca o "calfă" sau "zidar"; de aceea, bănuiesc, mulţi l-au urât că i-ar fi aruncat în tagma "anonimilor". Obsedat la modul cel mai sublim (există modul ăsta?), Marin Mincu şi-a jucat cărţile scrise pe masa cărţilor pe care le scria. Nu se compară cu nimeni - iar aici e o chestiune de orgoliu pe care ar fi dorit cu siguranţă ca unul dintre voi să o rezolve printr-o fortificaţie indestructibilă. Marin Mincu are un singur "versus": Marin Mincu. Eleganţa cu care îşi flutura mantia heliadescă este eleganţa cu care a ieşit pe toate uşile pe care le-a deschis în nenumăratele lui răfuieli româneşti.
Marin Mincu merită o statuie lângă Eminescu, pe faleza de la Farul Genovez.
Cum nu mai e printre noi, nu cred că s-ar ruşina dacă am face o chetă publică în sensul ăsta.

Voi reveni.