joi, 2 iunie 2011

Marin Mincu - două poeme postume din volumul „Dulce vorbi în somn”, Editura Vinea, mai 2011


(în fotografie: Marin Mincu, noiembrie 2005, Târgul de Carte "Gaudeamus")


[E INUTIL SĂ TE MIRI DE CE...]

e inutil să te miri de ce
n-ai prieteni adevăraţi aici
nu se împrieteneşte nimeni
cu cel ce nu vrea să renunţe
la poziţia verticală a corpului
şi a ideilor lui inflexivitatea
e un monstru superb ce sperie pe oricine
mai rămâi cum eşti
în aşteptarea dreptei judecăţi
ce trebuie să vină
altfel nu s-ar fi investit
atâta forţă în tine


[ÎN ORAŞUL TOMITAN ATÂT DE MURDAR]

În oraşul tomitan atât de murdar
se năclăieşte orice dorinţă de puritate
nici piatra nu se mişcă din loc când o calci
doar viezurii chiţcăie liber pe străzi

n-am nici-o bucurie să-i aliniez
în fiecare zi la proba de gimnastică
să-i văd cum mă pândesc mârşav
cu ochii înroşiţi de neputinţă

e totuşi un exerciţiu nobil să-i biciuiesc
din când în când
se gudură tremurând sub arsura
cuvântului meu poietic şi dispar

joi, 25 martie 2010

vineri, 5 martie 2010

Un alt video-document Marin Mincu

(clip needitat) (pentru Ştefania Mincu)

8 octombrie, 2009: Biblioteca "Vasile Voiculescu" Buzău. Baletând cu naiade, Marin Mincu spune delicios, desfăşurându-se socratic spre publicul ambetat de amor local: "Vasile Voiculescu este cel mai mare poet erotic de expresie româneacă". Toţi aproape că l-au crezut pe cuvânt...



joi, 4 martie 2010

EURIDICINA CEA DE TAINĂ

APROAPE SIGUR

MARIN MINCU UMBLĂ PRIN MARELE TÂRG 

PRINTRE ÎNGERI SAU SFINŢI 

ŞI LE ARATĂ CĂRŢILE

ŞI-I CHEAMĂ LA CENACLU

SE CEARTĂ CU VREUN ŞTAB DE ACOLO

SĂ-I DEA SALA DIN CENTRU

MAI LA DREAPTA CELUI MAI DREPT

SINGUR

până atunci...



Mai multe, pe blogul lui Mugur Grosu

[mai târziu]

Ovia Herbert semnalează şi postarea lui Robert Cozmeanu, pe care o numeşte "Ultima lansare Pontica?", pe blogul lui, literaprinsange.wordpress.com


vineri, 5 februarie 2010

Nicoleta Sălcudeanu pe revistacultura/blog, despre Cvasitratat şi un apel Editura Vinea pe rocultura.ro

Marin Mincu, Cvasitratat de/ spre literatura (A fi mereu in miezul realului), Editura Paralela 45, 2009, de NICOLETA SALCUDEANU

“Eu nu sunt adeptul unor revizuiri sangeroase caci, in timp, (dincolo de accidentele istoriei), valorile autentice se discern, oricum, indiferent de interventiile unor dispeceri voluntari, aserviti unor interese contextuale” – spune Marin Mincu in ultima lui carte aparuta antum Cvasitratat de/ spre literatura (A fi mereu in miezul realului), Editura Paralela 45, 2009. Robust, volumul asambleaza o avalansa de texte publicate prin reviste, interviuri, un noian de scrieri navalnice, febricitante, in perfecta rezonanta cu spiritul autorului lor, si reprezinta un repertoar al temelor predilecte si obsesiilor recurente. Stranse intre aceleasi coperte, aceste texte compozite dau seama despre intensitatea implicarii in literatura, despre multimea preeminentelor si prioritatilor acestui critic cu un profil unic, ocultat in mod interesat de anumiti confrati, pentru mai nestingherita circulatie a criticii in natura.
citiţi întregul material pe revistacultura/blog

Editura Vinea lansează o chemare pentru ultimul număr al revistei Paradigma, dedicat memoriei lui Marin Mincu. Detalii pe linkul acesta.

joi, 28 ianuarie 2010

Două contribuţii in memoriam Marin Mincu

Alina Bârgăoanu-Vasiliu ne-a trimis un link şi un anunţ.
Linkul este către încă un material al lui Bogdan Creţu (recent laureat al Academiei Române pentru critică literară), apărut în suplimentul de cultură al Ziarului financiar, o evocare-eseu:

Anunţul vine din partea conf. univ. dr. Marina Cap-Bun, Universitatea Ovidius Constanţa:
Stimati colegi,
cum proiectata conferinta in honoriam nu a mai putut avea loc, as dori sa adunam materiale pentru un volum in memoriam Marin Mincu, preferate fiind texte dedicate operei sale. V-as ruga sa retrimiteti mesajul si altor fosti doctoranzi sau studenti care credeti ca ar fi interesati sa scrie ceva. Deadline-ul ar fi 1 iulie 2010 si as dori ca volumul sa fie gata de lansare la 1 an dupa moartea sa, deci inceput de decembrie.

Cu cele mai bune ganduri,
Marina Cap-Bun

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

În seara asta l-am sunat pe MM

după doişpe apeluri
am închis

nu-mi place treişpe din două puncte de vedere
1. uneori, e cu ghinion
2. de cele mai multe ori, e de bine

m-am gândit că s-ar putea să fie mai multe şanse să-mi răspundă
şi-atunci

ce să-i spun?

a, că l-am visat? că-n ultimul vis era elevul meu
şi dădea teză?

primul subiect era Blaga, cu corola
al doilea subiect era Barbu, cu nadirul
al treilea subiect era Camil, cu autenticitatea

râdea din bancă, pe sub mustaţă

am anulat teza
nu puteam admite ca vreun elev de-al meu să aibă mustaţă

bine, mă rog, am anulat-o din ciudă că
din teamă că
etc

are numărul meu
să mă sune dacă vrea să reprogramăm... na!

p.s. joi, 14 ianuarie 2010, Marin Mincu ridică şedinţa întregului Cenaclu.
Dumnezeu să-L aibă-n paza Lui cea bună şi dreaptă!

luni, 14 decembrie 2009

Lecțiile Profesorului

*articol publicat în ziarul Cuget Liber

Alina Bârgăoanu-Vasiliu
Îmi este foarte greu, dar în acelaşi timp necesar să scriu despre Marin Mincu. Din momentul în care m-am înecat de plâns când Florin Anastasiu mi-a dat vestea accidentului vascular, iar apoi medicul de gardă de la Elias mi-a spus că nu este nicio speranţă, am realizat că în mintea şi în inima mea el rămăsese singurul reper, după ce îl înmormântasem, anul trecut, pe tata. Cei doi bărbaţi care mi-au marcat viaţa au dispărut în interval de un an, unul la 66, celălalt la 65 de ani.

Cu tata am crescut, el mi-a transmis dragostea pentru carte, pentru artă, pentru frumos, mi-a arătat calea principiilor şi a dreptăţii, mi-a deschis sufletul către bine, dar nu mi-a spus - nu ştia, nu spera nici el, era un om care nu-şi îngăduia să viseze, să creadă - cât pot şi trebuie să cer de la mine.

A venit apoi Marin Mincu. Intimidant, măreţ - după primul curs din anul I am vrut să mă las de facultate, mă simţeam strivită, nu ştiam nimic sau aşa îmi dăduse impresia. La al doilea, m-am mai liniştit, parcă era alt om, s-a apropiat de noi şi ne-a arătat că este şi el uman şi inteligibil, ne-a dat prilejul să ne scotocim cunoştinţele şi să ne ridicăm din „pumni”.

În cei cinci ani alături de el, am văzut calităţile şi defectele unui om mare. Am văzut ce dorea şi a reuşit să construiască, am simţit totalul lui dezinteres pentru orice lucru sau fapt care nu ţinea de literatura română şi de academism ca atitudine existenţială. L-am văzut sublim, vorbindu-ne despre Urmuz neîntrerupt timp de două ore, atins de inspiraţie, l-am văzut amuzându-se cu farse prietenoase sau încercând şovăielnic să se apropie de studenţi, dar nereuşind să trecem nici el peste timiditatea proprie, nici noi peste teama pe care ne-o inspira.

Da, era rău, era arogant, era neiertător şi brutal cu cei care nu se ridicau la înălţimea pretenţiilor lui. Profesoraşilor de la engleză, care nu se ţineau de treabă, adică nu îşi scriau lucrările ştiinţifice şi nu îşi dădeau doctoratele la vreme, le spunea „pufuleţi” sau chiar mai rău şi îi sancţiona verbal de câte ori avea ocazia, uneori în faţa studenţilor, ba mai ales în faţa lor. Mai mult, l-am auzit numindu-l „vită încălţată” pe un venerabil profesor de istoria limbii, atunci când acesta din urmă luase o măsură administrativă pe care Mincu a considerat-o nepotrivită. Având simţul umorului şi ştiind să-l tempereze pe colericul decan, Petrişor i-a răspuns, disimulându-şi amuzamentul şi/sau enervarea: „nu permit să renunţaţi la formulele de politeţe, am şi eu o vârstă şi o poziţie”, iar Mincu a revenit vesel: „domnule şef de catedră, sunteţi o vită încălţată!”. Nu, nu era academică exprimarea, dar Marin Mincu îşi putea permite uneori „licenţe poetice”. (Şi-a permis câteva şi în viaţă, răscumpărându-le apoi şi transferându-le în text.)

Nu o dată ne-a modificat programul, mânându-ne la câte un curs chiar atunci când trebuia să dăm vreun colocviu, nu o dată ne-a pus întrebări care excedau bibliografia, iar la examenele lui, indiferent de nota din scris, toată lumea intra la oral. Nu o dată a picat pe câte cineva care visase ambele subiecte pentru că nu ştiuse să răspundă la întrebarea suplimentară, nu o dată a pus 10 tocmai pentru că studentul nu atât de pregătit ştiuse să răspundă la acea întrebare. Era, aşa am avut mereu impresia, întrebarea prin care dorea să iscodească puterea de înţelegere, la un nivel mai profund, dincolo de memorarea cursurilor, a literaturii. Întrebarea care nu ne lăsa să lâncezim în platitudine şi lene intelectuală.

A stârnit ură. Ura celor care nu sunt îndeajuns de inteligenţi, ura celor care s-au lăsat copleşiţi de insulte şi nu au putut să simtă intenţia educativă, civilizatoare a dispreţului cu care îi trata Marin Mincu. Şi nu au reuşit să distingă, în spatele jignirilor, întotdeauna proferate cu răceală şi calm, cu o privire care venea de foarte sus şi de foarte departe, lipsa totală a ranchiunei şi disponibilitatea de a anula rapid distanţa (ce ţinea de un instinct de conservare şi de o timiditate disimulată perfect) şi de a oferi ajutor celor care i l-ar fi cerut.

Şi apoi a fost prea târziu, pentru că Marin Mincu nu era omul care să uite şi să ierte sau să se prefacă a uita şi a ierta. Nu era omul care să răspundă unei mâini întinse, dacă acea mână aparţinea unei persoane care, la un moment dat, îşi arătase lipsa de caracter. Se uita cu dispreţ suveran la respectiva mână şi gonea cu indignare individul nedemn de atenţia lui, acela începând a se micşora, vizibil, în raport cu statura impunătoare a Profesorului. Tăia într-o clipă şi fără regrete orice legături, chiar cele de civilitate, cu oricine nu-l merita ca prieten sau simplă cunoştinţă.

Am învăţat de la el intransigenţa, întâi faţă de mine, apoi faţă de ceilalţi, am învăţat că se poate trăi cu o coloană vertebrală dreaptă, neaplecată către tot felul de găşti şi coterii. Am învăţat că avem prea puţin timp ca să ni-l pierdem cu tot felul de nulităţi linguşitoare şi că vecinătatea leprelor molipseşte, deci trebuie evitată. Fireşte, nu am aplicat învăţăturile lui cu acelaşi radicalism, ci am adaptat firii mele, (nu cu mult) mai blânde, intransigenţa. Am găsit căi pentru a ocoli, a ignora nonvaloarea şi a o înfrunta doar în cazuri extreme, atunci când se impune atenţiei publice şi trebuie împinsă înapoi către locul cuvenit. Şi poate că am greşit, poate că atitudinea agresivă a profesorului era preferabilă.

Într-o lume în care mai convingător decât ceea ce faci este cu cine te împrieteneşti şi cine te recomandă, Marin Mincu m-a învăţat că, în cele din urmă, importantă este munca, pentru că te defineşti ca fiinţă prin ceea ce rămâne din mâinile şi din mintea ta, fără să falsifici rezultatul. Am învăţat să mă caut şi am învăţat consecvenţa.

Am învăţat de la Marin Mincu să cer mai mult de la mine. Cel mai important moment din viaţa de studentă a fost acela când s-a arătat plăcut surprins de prima formă a lucrării mele de licenţă, despre teatrul lui Blaga. Mi-aduc aminte că m-a întrebat dacă nu cumva m-a ajutat tata. Nu, era numai şi numai munca mea! Mă ajutase înţelegerea corectă, aproape empatică, a formidabilelor cursuri ale lui Marin Mincu despre textualism. Păstrez şi acum (printre comorile mele) amintirea zâmbetului aprobator de pe faţa decanului, când îmi răsfoia lucrarea. Era o confirmare nu a valorii, pentru că aveam multe lacune, ci a potenţialităţii. Era încrederea de care aveam nevoie pentru a merge mai departe şi a căuta să suplinesc lipsa. Pentru a porni în călătorie - da, în călătoria iniţiatică despre care ne vorbea la cursul de literatură orală! - ca un actant semnificativ.

Ultima lecţie pe care am înţeles-o de la Marin Mincu - cu toate că el mi-o predase cu multă vreme în urmă, o reiterase de nenumărate ori, dar eu nu-i percepusem întrutotul importanţa - este lecţia efortului civilizator cu orice preţ. Marin Mincu s-a luptat pentru crezul şi iubirea lui, literatura română. Progresul literaturii române şi recunoaşterea ei în lume erau finalitatea tuturor eforturilor sale şi au scuzat orice mijloace folosite vreodată. Niciun alt scop, niciun alt interes personal. A avut o viziune, a construit din piatră o universitate şi a clădit o operă de peste 40 de volume (poezie, proză, critică literară), aere perennius, a inventat şi a ridicat poeţi, a întemeiat o şcoală literară, a trăit prin literatură, autentic, total.

Eram şi eu o unealtă şi un sprijin pentru marele lui plan, încercând, totodată, să-mi clarific propria finalitate. Am speranţa că va exista cineva suficient de puternic, inteligent şi talentat ca să poată duce mai departe efortul lui Marin Mincu. Şi mai am speranţa că voi găsi suficientă putere ca să dau, cu timpul, contur, intensitate şi materializare viziunii mele. Pentru ca lecţiile Profesorului să nu fi fost în zadar. Pentru a nu irosi norocul de a-l fi cunoscut, de a-i fi fost printre apropiaţi şi de a-l fi avut ca Magistru.

joi, 10 decembrie 2009

Ave MM! Generaţia MM te salută!

*articol publicat, parțial, în revista VIP

Mugur Grosu: Ave MM! Generaţia MM te salută!

În dimineaţa zilei de 22 octombrie m-am întâlnit cu Marin Mincu la locuinţa sa din spatele Palatului Şuţu. Cu o seară înainte citisem în cenaclul Euridice, unde stabilisem să mergem împreună la Constanţa, cu maşina sa. Schimbasem şi câteva spirite, cu prietenii, pe seama locului pe care urma să-l ocup în maşină şi de unde puteam cunoaşte pe viu anumite detalii din volumul său „Cum mi-am înscenat un accident de maşină“... Am urcat în dreapta sa, el s-a asigurat în oglindă, a apăsat pe pedală, a parcurs câţiva metri în marşarier, a frânat şi s-a întors spre mine zâmbind: „Asta rămâne-ntre noi. Marin Mincu nu merge niciodată înapoi!“ Nimic mai firesc din partea înainte-mergătorului Marin Mincu, cel care deschisese calea generaţiei mele – numite, pe la colţuri, şi generaţia MM: pentru că MM însemna, în egală măsură, şi 2000 în latină şi Marin Mincu. I-am întors zâmbetul.

În dimineaţa zilei de 4 decembrie, scriitorul, criticul literar şi profesorul Marin Mincu s-a stins. Aşa suna vestea care ne-a tăiat răsuflarea, consemnată cu economie specifică de agenţiile de presă: doar o mică sincopă în sufocantele ştiri ale zilei. Chiar s-a stins? Cine poate confirma asta? Noi suntem pompierii memoriei, până la ultimul om. Aşa că i-am căutat pe cei care ştiau cel mai bine răspunsul. Tot acel drum spre Constanţa îmi vorbise de ei, de generaţia 2000. Ne scrisese deja istoria, fără să ne dăm seama ne transformase-n canon, devenind şi el parte din istoria noastră. Crescuse în noi pe nevăzute, ca un anticorp, şi de-aici îşi va continua lucrarea secretă la care şurubărise atât şi din care noi n-am văzut decât mici fragmente, precum oscioarele preistorice găsite-n caverne. Şi-abia acum ni se deschid ochii, să recompunem, cu stângăcia inimii deocamdată, chipul monstrului sacru.

Elena Vlădăreanu:
Dacă nu m-ar fi încurajat el, cu siguranţă că acum nu aş fi fost nicăieri. În cel mai bun caz, profă prin cine ştie ce colţ de Românie. Cand eram mică şi afurisită la “Cotidianul” şi toţi editorialiştii mă voiau dată afară, el a fost singurul care s-a opus. Când toată lumea m-a urât pentru volumul de debut, el mi-a spus că vrea să-mi publice următoarea carte. Din nu ştiu ce motiv, a avut încredere în mine. Nu doar în mine, a avut încredere în mulţi, fără el această Generaţie 2000 nu ar fi existat poate. El a şi inventat de altfel “Generaţia 2000″ şi a fost foarte mândru de asta. Ştiu că acum toate acele “fapte de arme şi vitejie” ale noastre de la începutul anilor 2000 par nişte prostiuţe de încă-adolescenţi şi poate chiar aşa erau. Dar atunci nu existau programe editoriale coerente pentru scriitori români, aşa că editura sa, Pontica, alături de Vinea, era, cumva, totul. Şi pentru proză, şi pentru poezie. Noi ne-am tot schimbat, el a continuat să creadă în noi, să ne vadă aşa, ca pe nişte copii, cum eram la început. Nu întâmplător, ultimele cuvinte pe care mi le-a spus sâmbătă la Gaudeamus au fost astea: “ai citit, domne, serialul meu din Cotidianul? am un episod si despre voi”. Despre noi adică, Generaţia 2000, pe care s-a simţit întotdeauna dator să o apere chiar şi atunci când ea însăşi şi-a negat existenţa. Cu el am avut cele mai intense dialoguri din viaţa mea. Cred ca era între noi un anumit cod al conversaţiei, de la început am intuit că trebuie să-i vorbesc de sus –deşi nu îmi stă în fire şi nici nu o fac- să-l tachinez, să-l contrazic, să-l înţep. Da, îi plăceau discuţiile în contradictoriu şi mie îmi plăcea grozav să vorbesc cu el. Deşi în ultima vreme am făcut-o tot mai rar. La fel cum recunosc că au fost momente când nu i-am răspuns la telefon şi nici nu l-am sunat înapoi. Şi îmi cer iertare pentru asta.
O să-mi lipsească enorm şi o să le lipsească şi celor cu care s-a certat şi contrazis în permanenţă. Credea în polemică, o vedea şi o trata ca pe o artă. Ceea ce nu e puţin lucru în spaţiul dezbaterilor de la noi.

Mircea Ţuglea:
Am o fotografie cu Marin Mincu, din 1996, pe treptele Universităţii din Viena. Stând umăr la umăr, ca doi camarazi. Eram atât de tânăr! El a rămas neschimbat.

Miruna Vlada:
Şedinţele Cenaclului Euridice au fost cea mai importantă şcoală de poezie la care am luat parte. Marin Mincu coordona cu atâta sadism şi efervescenţă „tăierea în carne vie a textelor“, cum îi plăcea să spună, încât, deşi eram doar o puştoaică de 16 ani când l-am cunoscut şi am început să frecventez săptămânal cenaclul său longeviv, m-am maturizat cât alţii în două vieţi. Faptul că am început prin a-i lua în 2003 un interviu cu vocea tremurândă pentru revista şcolii şi am sfârşit ca astă vară, de exemplu, să am o dezbatere cu el corp la corp despre noile tendinţe şi „trădarile“ Generaţiei 2000 nu îmi arată decât faptul că evoluţia mea în a înţelege literatura cu instrumente teoretice aplicate se datorează în mare măsură generozităţii sale intelectuale. Nu îl pot compara decât cu o flacără vie, care arde şi în scrisul său scânteietor dar şi în discursul său tuşant, care pârjoleşte şi lasă apoi cenuşa să fecundeze înnoirea. Fiind eu însumi o natură radicală, m-a îngrozit dar am apreciat şi m-am hrănit din radicalitatea lui Marin Mincu. Este printre puţinii care au avut puterea şi voinţa autentică de a pârjoli crisparea literaturii postcomuniste şi a lăsa experimentul să o resusciteze şi să o transforme într-un organism viu. Marin Mincu este pentru mine o resursă de energie inepuizabilă.

Vasile Leac:
Prin 2006, după o lectură la Cenaclul Euridice urmată de lungi discuţii aprinse - spre final aproape că ajunsesem să mă cert cu Marin Mincu - pe tema lecturii: câte cărţi ai citit? ce autori îţi plac? ce ştii tu despre poezie? etc etc. La un moment dat Marin Mincu a zis: hai să facem o plimbare, să ne mai destindem nervii, ce zici? Acum eram amândoi liniştiţi şi puţin epuizaţi. Nu-mi mai amintesc traseul şi nici cât a durat plimbarea, în orice caz a fost cel mai frumos dialog pe care l-am avut cu cineva despre literatură. La despărţire ne-am îmbrăţişat ca doi vechi prieteni. N-o să uit niciodată surâsul şi sclipirea din ochii lui Marin Mincu din noaptea aia răcoroasă de vară.

Claudiu Komartin:
Regret enorm că nu am apucat să vorbim direct, bărbăteşte şi fără părtinire. Că nici unul dintre noi nu a putut lăsa de la el. Regret şi resimt plecarea lui Marin Mincu, în pofida neînţelegerilor noastre, ca pe o pierdere. Mi-e ciudă şi silă - dacă până şi oamenii-stâncă se duc aşa... Pentru Marin Mincu ar trebui să se compună un recviem.

Mitoş Micleuşanu:
Îmi vine greu să scriu despre Personalităţi, simt o lipsă acută de cuvinte... Dar voi încerca. Marin Mincu a fost un om incomod, probabil pentru cei cu „anvergură discutabilă”, fiindcă ei au simţit şi au ştiut de anvergura Domniei sale... în fine, eu nu prea cred în oameni dezinteresaţi sau într-un altruism absolut, doar mamele şi taţii sunt capabili de aşa ceva... totuşi, am observat de-a lungul timpului că Marin Mincu a fost persoana care chiar a făcut ceva pentru noi, cu dăruire. Ne-a susţinut, ne-a ascultat, ne-a publicat, iar în acelaşi timp nu ne-a îndoctrinat şi n-a încercat să ne modeleze. Marin Mincu îmi părea uneori un „crucişător grandios şi distant”. Alteori, l-am perceput ca pe un mentor al „generaţiei consecinţelor” din care fac parte şi eu... Într-adevăr, el ne-a înţeles cel mai bine „derizoriul” şi nebunia. Nu cred că citea chiar toate aberaţiile noastre, doar „scana pe diagonală” şi îşi dădea seama dacă e ceva acolo sau nu. A fost un fin specialist în latenţe literare şi nu numai, dar cel mai important, a fost şi va rămâne un Părinte al Avangardelor! Ce-aş mai putea spune... O să-mi lipsească Marin Mincu. Dumnezeu să-l odihnească!

Grigore Şoitu:
Mi-e frică de Mincu...Mi-a fost frică-ntotdeauna. Nu pentru că era profesor, şef de cenaclu sau critic cu metodă, ci pentru că apariţiile lui carismatice, cinice şi pline de umor mă complexau şi mă făceau să mă simt foarte mic! De aceea, am fost destul de rar la Euridice, cu toate că mă-ncuraja să citesc ori să-mi liberalizez discursul critic. De multe ori, nu ştiam dacă vorbeşte serios când spunea să-l ascultăm (pauză) pe un poet (pauză) care practică cu aceeaşi (pauză) furie discursul critic. Nu-mi dau nici acum seama dacă ceea ce spunea serios despre mine plutea în pauzele dintre cuvinte. Şi frica de Mincu creştea, îmi risipea ideile. Deveneam incoerent, vorbeam gâtuit de emoţie, ca un canar care şi-a pierdut brusc glasul în faţa unui motan mare şi fioros. Un acces de...curaj, m-a făcut să-l pomenesc în cea de-a doua carte a mea (Addenda), în lista pseudobibliografică, în care lipeam lângă numele unui scriitor cunoscut câte o meserie. Era un experiment, care-nchidea un laborator de creaţie mai vechi. Prin vara lui 2003, la Neptun, pe o terasă mă opreşte Mincu şi-mi spune: Domnule...am văzut că în a doua carte m-ai făcut vidanjor. Frica de Mincu m-a făcur să-i răspund, fără să gândesc, senin şi limpi, ca şi cum altcineva mi-ar fi scris cartea: Da?! Poate cuvântul a apărut acolo pentru a păstra ritmul şi sonoritatea frazei... M-a privit în ochi, surprins de răspunsul meu stupid şi m-a concediat cu nobleţe. Cred că frica aceea paralizantă m-a oprit să-l cunosc mai bine!

Mihail Vakulovski:
Sîmbătă, pe 28 noiembrie, aveam două lansări la Tîrgul de Carte Gaudeamus din Bucureşti. La intrarea centrală, blocată, ieşea Marin Mincu din maşina pe care a lăsat-o acolo, blocînd vreo două maşini. I-am zis Carminei s-o lăsăm şi noi, dar a spus că nu se poate, mai bine o ducem în parcare, am zis: „Uite, Mincu e un scriitor adevărat, îl doare-n cot unde-şi lasă maşina”. În drum spre intrare m-am întîlnit cu cîţiva prieteni scriitori, care m-au invitat la un pahar de vin de leac, aşa că n-am putut să-i refuz. Abia m-am aşezat, distrîndu-ne pe seama unei discuţii de-a lui V.Leac cu un aurolac care-l tot făcea „şefu”, pentru aceeaşi întrebare care urma imediat: „îmi mai dai un pahar de vin?” – „îţi dau, în pula mea”, zicea Vasile. A apărut şi Marin Mincu, ca de obicei, plin de viaţă, doar că mai vesel şi mai glumeţ. Aurolacul l-a abordat imediat. „Îmi dai şi mie, şefu?” – „Ce să-ţi dau matale?” – „O revistă”. Mincu avea ultimul nr. „Paradigma”, „Dar mata eşti scriitor?” – „Poet”, nu s-a pierdut aurolacul. „Du-te de aici, poetule, eşti sub nivel”, a glumit Mincu. I-am făcut loc să se aşeze, dar a zis că se grăbeşte la o lansare de carte. Leac căuta prin rucsac, „Să vă dau o carte” – „Dă-mi un pahar de vin, nu o carte”, a zis domnul Mincu.
În drum spre casă îi povesteam Carminei exact despre Mincu, amintindu-mi de faza cu Nichita Stănescu şi cum şi-a pierdut locul de profesor la Milano. Scria în Intermezzo, parcă IV, că l-a visat pe Nichita, pe care l-a întrebat ce-i lipseşte… acolo. „Nimic“, a zis Nichita, e foarte bine aici, dar stai… îmi lipseşte ceva enorm. „Ce?”, l-a întrebat” - „Marin, - i-a zis Nichita, - uneori aşa aş vrea să fut!”… A, şi mi-am amintit şi de faza cînd am dus acasă cărţile noastre publicate la „Pontica”, povestindu-i-o Carminei. Mama a luat cartea lui Sandu, s-a uitat pe ea şi a zis: „Ce „nebun” e, a scris foi goale”, cartea fiind un experiment cu cîteva rînduri sus, cîteva rînduri jos, desene textuale, cînd i-am trimis lui Dan Perjovschi cartea să-l întreb dacă-i face un comentariu grafic, mi-a răspuns că deja are un comentariu grafic… Tata a zis: „Da, el e „nebun” că le-a scris, foi goale, dar alt „nebun” i le-a publicat”:))
Înţeleg că la o emisiune TV din tîrg din aceeaşi zi Marin Mincu a avut un atac cerebral, aşa, pe neaşteptate, fără nici un motiv, ca tata, care a avut atac de cord, şi că a păţit… ca tata…
A stat cîteva zile în comă şi nu şi-a revenit, deşi eu – şi ca mine au fost foarte mulţi – eram sigur c-o să se ridice, era un om puternic, înalt, plin de energie şi de viaţă, cu o privire sclipitoare, foarte pătrunzătoare…
Domnule Mincu, tata vă cunoaşte şi dumneavoastră m-aţi văzut în acea zi... Transmiteţi-i că mi-e tare dor de el şi că-l iubesc.

Silviu Dancu:
Nu ascund, pe mine mă cam enervează Marin Mincu. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că nu-l cunosc prea bine. Şi mă enervează încă de cînd eram librar în Cărtureşti şi puteam observa dinamica mercantilă a cărţilor şi mă trezeam cu titlurile de la Pontica (titluri şi autori remarcabili) pitindu-se prin colţuri inaccesibile, parcă pentru a ascunde calitatea modestă a hârtiei sau inabilităţile de marketing ale editorului. Mă enerva (şi încă mă enervează) această dualitate ce nu-ţi admite certitudini: pe de o parte, talentul şi autoritatea de a face rost de drepturi de copyright pentru astfel de nume, pe de altă parte ignoranţa desăvârşită la capitolul „piaţă”! Apoi l-am văzut pe Martin Mincu la nişte târguri de carte. Mi s-a părut (şi încă îmi mai pare) arogant, suficient, dibaci în a specula slăbiciunea unor suflete mai moi. Apoi au urmat serile de „Euridice” (cele câteva la care am fost) pentru a auzi un Ţuglea, un Grosu, un Dinco, Vasilievici, Şoitu, Mocanu etc... Acolo mi-am mai şlefuit din canini, căci i-am văzut o anumit răbdare, un anumit umor, o maliţie dozată dacă nu patern, în orice caz pedagogic, (dar în sensul acela clasic, ce înseamnă mult mai mult decât scosul la tablă al elevilor). Nu m-am decis dacă era o „dragoste” ingenuă sau doar un instinct al proprietăţii manifestat prin revendicarea unei generaţii (în care, că tot venii vorba, nu sunt hotărât prea tare să cred). Oricum, mi-au plăcut serile în cauză şi mi-a trecut entuziasmul (oricum, moderat) în momentul în care, în urma lobby-ului făcut de Mugur Grosu, m-am trezit invitat de Marin Mincu să lecturez ceva la şedinţa următoare. M-am pregătit, am făcut tone de printuri, am respirat adânc, m-am dus. Ne-am dus. Eu şi Grigore Şoitu. Noi doi şi Marin Mincu. Şi încă vreo trei persoane decise, se pare, să nu scape nici o întâlnire din cadrul cenaclului. Care întâlnire, în cazul ăla, n-a mai avut loc din lipsă de public. Nu erau nici măcar zece persoane. „Trebuia şi voi să vă pregătiţi, să vă anunţaţi prietenii” ne-a spus Mincu. Noi??? Noi trebuia să facem asta? Habar n-aveam! Nu era cenaclul meu, nu eu îl organizam şi, în fond, nu pe prieteni mă bazez când este vorba de un comentariu pe textele mele. În fond, nu am nevoie de un cenaclu ca să aflu opinia prietenilor! Am decis: tipul e arogant şi incapabil să facă ceva până la capăt şi, în plus, impertinent. De atunci am mai fost de vreo două, trei ori la cenaclu. Mincu părea să fi uitat de mine şi de cele întâmplate, iar asta îmi convenea de minune. Lucrurile reveniseră la starea iniţială şi asta îmi plăcea. Dar cu câteva săptămâni în urmă s-a întâmplat ceva ciudat. Eram pe Calea Victoriei pentru a instala la lumina prânzului expoziţia Grotowski ce a fost afişată pe gardul MNAR-ului. Îl văd pe Marin Mincu, el mă vede pe mine cum mă munceam cu un coleg de la Institutul Polonez. Îl salut: „Bună ziua, domnule profesor!” „Bună... ce faci aici?” „Eh, ce să fac... Grotowski, instalez expoziţia.” Fac un gest elaborat, menit să sublinieze importanţa muncii noastre. El se uită la noi, se uită la panouri, se uită la mine. „Şi tu, unde eşti în toată povestea asta?” „Adică?” „Numele tău unde este?” Nu mă prind: „De ce ar fi numele meu amestecat într-o expoziţie a lui Grotowski?” El replică: „Pai dacă nu e amestecat, de ce faci expoziţia?” „Păi... lucrez la Institutul Polonez.” „Ah!” Clatină din cap şi zâmbeşte. „Bine atunci, mult succes.” „Mulţumesc, la revedere”. Îl privesc câteva secunde cum se îndepărtează, şi mă gândesc că, de fapt, habar nu are cine sunt, cum mă cheamă, poate că sunt doar o faţă din sala de cenaclu. Se întoarce brusc: „Auzi, poate facem treaba aia din nou... ştii, prima oară a ieşit aiurea, merită să mai încercăm!” Sunt aşa de surpins, încât nu prea ştiu ce să zic... „Da, desigur, de ce nu?” (îngăim eu, zâmbind idiot). El face un semn cu mâna şi pleacă. Eu rămân pe gânduri şi decid: clar, nu-l cunosc prea bine pe Marin Mincu. Dar tot mă enervează puţin.

Sorin Dinco:
Prezenţa Profesorului, în umila-mi oglindă retrovizorie, o zăresc pantagruelică. Cenaclul de Marţi din Constanţa se transforma într-un irepetabil Curs de Literatură, iar noi, studenţii, redeveneam îngeri bîlbîiţi. Marin Mincu te electrocuta, te jignea, te fixa, te dinamita, de informa şi deforma, te scandaliza şi te lămurea, te eminescianiza şi te bălăcărea, te ridica şi te trîntea, te iubea şi te detesta, te îmbăţişa şi te abandona în propria îmbrăţişare, ca şi cum, pentru tine însuţi/însăţi, erai o cămaşă de forţă. Unii angelici, alţii demonici, fiecare după posibilităţi, părăseam aria semantică a maestrului pentru a respira. Magnetizaţi, marginalizaţi, convecşi sau concavi, puţini şi mulţi, îi creasem Profesorului certitudinea că acel vid ovid, iată, lăsa o “dîră semnificantă”, în “pliurile” căreia germinau, într-un final, de acum mereu deschis, seminţele milenare. Marin Mincu a trăit la propriu această ILUZIE. Cu ea, l-am pierdut pentru o zonă a congruenţei provinciilor, Bucureştii, unde a infiinţat Cenaclul Euridice. Aşa, ceea ce a clădit în Kustenge, după ani de prigoană, s-a reîntemeiat pe cîmpul altor “căcăreze”, ale turmelor lui Bucur. Ce implacabilă ironie mioritică…
Mugur Grosu îmi spunea, în urmă cu ceva nopţi, că fiecare dintre noi duce cu el o istorie personală, dar imprecisă. Ce am clădit rămîne, ce am revendica, ar fi ruinare. Din păcate, Cenaclul de Marţi nu mai există, pur şi simplu pentru că nu s-a mai adunat în nici o şedinţă. O microsesiune de comunicări s-ar fi consumat într-o noapte de noiembrie 2005, în mansarda bucureşteană a lui Mugur: erau prezenţi chiriaşul mansardei, George Vasilievici şi subsemnatul. S-au citit fragmente din „Cum mi-am înscenat un accident de maşină”, de Marin Mincu (Ed. Vinea, 2002). După aproape 15 ani de la urnirea unui cenaclu cu amprentă digitală, Profesorul devenea subiectul redescoperirii noastre. Ne uimea autenticitatea scriiturii, trăirii şi a aventurii, ne amuzam cum ne fură vîna tînără a unor sintagme atît de actuale, recunoscînd că Maestrul nostru se întoarce spre discipolii lui rătăciţi cu aceeaşi forţă cu care i-a convins să-l urmeze. Numai cine l-a aşteptat ca noi, pe holurile Universităţii, putea face această remarcă.

* După o noapte de veghe la căpătâiul neprețuitului nostru ludi magister, alături de Sorin Dinco, Mircea Țuglea, Dan Mihuț, Bogdan Crețu și Florin Caragiu, ieri l-am condus, împleticindu-ne, la cimitirul Belu. Au lipsit mulți, s-a spus. Prea mulți. Dar o singură absență, nemotivată, ne doare...

miercuri, 9 decembrie 2009

probă de rime

pe-aleea Dinică,-n colț de castan
vecinic pe rând cu Barb-Barbilian
numără stele în ocean
gătit regește un Oltean

pribeagu-i suflet caută alean

vineri, 4 decembrie 2009

Un blog pentru Marin Mincu

S-a făcut deodată un gol imens în Frăţie -
rupturile din ultima vreme parcă-l prevesteau

Acum, îmi întreb fraţii:
cu ce îl vom umple?
ce vom pune în locul lui?

dincoace e un nimic, dincolo e totul

poate punem un arhanghel,
dar e prea mare
poate punem un alt frate
dar va fi prea mic

de aceea eu zic să începem de la nimic
şi poate vom ajunge dincolo