luni, 14 decembrie 2009

Lecțiile Profesorului

*articol publicat în ziarul Cuget Liber

Alina Bârgăoanu-Vasiliu
Îmi este foarte greu, dar în acelaşi timp necesar să scriu despre Marin Mincu. Din momentul în care m-am înecat de plâns când Florin Anastasiu mi-a dat vestea accidentului vascular, iar apoi medicul de gardă de la Elias mi-a spus că nu este nicio speranţă, am realizat că în mintea şi în inima mea el rămăsese singurul reper, după ce îl înmormântasem, anul trecut, pe tata. Cei doi bărbaţi care mi-au marcat viaţa au dispărut în interval de un an, unul la 66, celălalt la 65 de ani.

Cu tata am crescut, el mi-a transmis dragostea pentru carte, pentru artă, pentru frumos, mi-a arătat calea principiilor şi a dreptăţii, mi-a deschis sufletul către bine, dar nu mi-a spus - nu ştia, nu spera nici el, era un om care nu-şi îngăduia să viseze, să creadă - cât pot şi trebuie să cer de la mine.

A venit apoi Marin Mincu. Intimidant, măreţ - după primul curs din anul I am vrut să mă las de facultate, mă simţeam strivită, nu ştiam nimic sau aşa îmi dăduse impresia. La al doilea, m-am mai liniştit, parcă era alt om, s-a apropiat de noi şi ne-a arătat că este şi el uman şi inteligibil, ne-a dat prilejul să ne scotocim cunoştinţele şi să ne ridicăm din „pumni”.

În cei cinci ani alături de el, am văzut calităţile şi defectele unui om mare. Am văzut ce dorea şi a reuşit să construiască, am simţit totalul lui dezinteres pentru orice lucru sau fapt care nu ţinea de literatura română şi de academism ca atitudine existenţială. L-am văzut sublim, vorbindu-ne despre Urmuz neîntrerupt timp de două ore, atins de inspiraţie, l-am văzut amuzându-se cu farse prietenoase sau încercând şovăielnic să se apropie de studenţi, dar nereuşind să trecem nici el peste timiditatea proprie, nici noi peste teama pe care ne-o inspira.

Da, era rău, era arogant, era neiertător şi brutal cu cei care nu se ridicau la înălţimea pretenţiilor lui. Profesoraşilor de la engleză, care nu se ţineau de treabă, adică nu îşi scriau lucrările ştiinţifice şi nu îşi dădeau doctoratele la vreme, le spunea „pufuleţi” sau chiar mai rău şi îi sancţiona verbal de câte ori avea ocazia, uneori în faţa studenţilor, ba mai ales în faţa lor. Mai mult, l-am auzit numindu-l „vită încălţată” pe un venerabil profesor de istoria limbii, atunci când acesta din urmă luase o măsură administrativă pe care Mincu a considerat-o nepotrivită. Având simţul umorului şi ştiind să-l tempereze pe colericul decan, Petrişor i-a răspuns, disimulându-şi amuzamentul şi/sau enervarea: „nu permit să renunţaţi la formulele de politeţe, am şi eu o vârstă şi o poziţie”, iar Mincu a revenit vesel: „domnule şef de catedră, sunteţi o vită încălţată!”. Nu, nu era academică exprimarea, dar Marin Mincu îşi putea permite uneori „licenţe poetice”. (Şi-a permis câteva şi în viaţă, răscumpărându-le apoi şi transferându-le în text.)

Nu o dată ne-a modificat programul, mânându-ne la câte un curs chiar atunci când trebuia să dăm vreun colocviu, nu o dată ne-a pus întrebări care excedau bibliografia, iar la examenele lui, indiferent de nota din scris, toată lumea intra la oral. Nu o dată a picat pe câte cineva care visase ambele subiecte pentru că nu ştiuse să răspundă la întrebarea suplimentară, nu o dată a pus 10 tocmai pentru că studentul nu atât de pregătit ştiuse să răspundă la acea întrebare. Era, aşa am avut mereu impresia, întrebarea prin care dorea să iscodească puterea de înţelegere, la un nivel mai profund, dincolo de memorarea cursurilor, a literaturii. Întrebarea care nu ne lăsa să lâncezim în platitudine şi lene intelectuală.

A stârnit ură. Ura celor care nu sunt îndeajuns de inteligenţi, ura celor care s-au lăsat copleşiţi de insulte şi nu au putut să simtă intenţia educativă, civilizatoare a dispreţului cu care îi trata Marin Mincu. Şi nu au reuşit să distingă, în spatele jignirilor, întotdeauna proferate cu răceală şi calm, cu o privire care venea de foarte sus şi de foarte departe, lipsa totală a ranchiunei şi disponibilitatea de a anula rapid distanţa (ce ţinea de un instinct de conservare şi de o timiditate disimulată perfect) şi de a oferi ajutor celor care i l-ar fi cerut.

Şi apoi a fost prea târziu, pentru că Marin Mincu nu era omul care să uite şi să ierte sau să se prefacă a uita şi a ierta. Nu era omul care să răspundă unei mâini întinse, dacă acea mână aparţinea unei persoane care, la un moment dat, îşi arătase lipsa de caracter. Se uita cu dispreţ suveran la respectiva mână şi gonea cu indignare individul nedemn de atenţia lui, acela începând a se micşora, vizibil, în raport cu statura impunătoare a Profesorului. Tăia într-o clipă şi fără regrete orice legături, chiar cele de civilitate, cu oricine nu-l merita ca prieten sau simplă cunoştinţă.

Am învăţat de la el intransigenţa, întâi faţă de mine, apoi faţă de ceilalţi, am învăţat că se poate trăi cu o coloană vertebrală dreaptă, neaplecată către tot felul de găşti şi coterii. Am învăţat că avem prea puţin timp ca să ni-l pierdem cu tot felul de nulităţi linguşitoare şi că vecinătatea leprelor molipseşte, deci trebuie evitată. Fireşte, nu am aplicat învăţăturile lui cu acelaşi radicalism, ci am adaptat firii mele, (nu cu mult) mai blânde, intransigenţa. Am găsit căi pentru a ocoli, a ignora nonvaloarea şi a o înfrunta doar în cazuri extreme, atunci când se impune atenţiei publice şi trebuie împinsă înapoi către locul cuvenit. Şi poate că am greşit, poate că atitudinea agresivă a profesorului era preferabilă.

Într-o lume în care mai convingător decât ceea ce faci este cu cine te împrieteneşti şi cine te recomandă, Marin Mincu m-a învăţat că, în cele din urmă, importantă este munca, pentru că te defineşti ca fiinţă prin ceea ce rămâne din mâinile şi din mintea ta, fără să falsifici rezultatul. Am învăţat să mă caut şi am învăţat consecvenţa.

Am învăţat de la Marin Mincu să cer mai mult de la mine. Cel mai important moment din viaţa de studentă a fost acela când s-a arătat plăcut surprins de prima formă a lucrării mele de licenţă, despre teatrul lui Blaga. Mi-aduc aminte că m-a întrebat dacă nu cumva m-a ajutat tata. Nu, era numai şi numai munca mea! Mă ajutase înţelegerea corectă, aproape empatică, a formidabilelor cursuri ale lui Marin Mincu despre textualism. Păstrez şi acum (printre comorile mele) amintirea zâmbetului aprobator de pe faţa decanului, când îmi răsfoia lucrarea. Era o confirmare nu a valorii, pentru că aveam multe lacune, ci a potenţialităţii. Era încrederea de care aveam nevoie pentru a merge mai departe şi a căuta să suplinesc lipsa. Pentru a porni în călătorie - da, în călătoria iniţiatică despre care ne vorbea la cursul de literatură orală! - ca un actant semnificativ.

Ultima lecţie pe care am înţeles-o de la Marin Mincu - cu toate că el mi-o predase cu multă vreme în urmă, o reiterase de nenumărate ori, dar eu nu-i percepusem întrutotul importanţa - este lecţia efortului civilizator cu orice preţ. Marin Mincu s-a luptat pentru crezul şi iubirea lui, literatura română. Progresul literaturii române şi recunoaşterea ei în lume erau finalitatea tuturor eforturilor sale şi au scuzat orice mijloace folosite vreodată. Niciun alt scop, niciun alt interes personal. A avut o viziune, a construit din piatră o universitate şi a clădit o operă de peste 40 de volume (poezie, proză, critică literară), aere perennius, a inventat şi a ridicat poeţi, a întemeiat o şcoală literară, a trăit prin literatură, autentic, total.

Eram şi eu o unealtă şi un sprijin pentru marele lui plan, încercând, totodată, să-mi clarific propria finalitate. Am speranţa că va exista cineva suficient de puternic, inteligent şi talentat ca să poată duce mai departe efortul lui Marin Mincu. Şi mai am speranţa că voi găsi suficientă putere ca să dau, cu timpul, contur, intensitate şi materializare viziunii mele. Pentru ca lecţiile Profesorului să nu fi fost în zadar. Pentru a nu irosi norocul de a-l fi cunoscut, de a-i fi fost printre apropiaţi şi de a-l fi avut ca Magistru.

2 comentarii:

clarobscur spunea...

eu nu am stiut daca sa il pun intreg pe blog, dar vad ca v-ati descurcat.

Liz spunea...

Din pacate apreciem oamenii la adevarata valoare doar dupa ce dispar.