Ave MM! Generaţia MM te salută!

*articol publicat, parțial, în revista VIP

Mugur Grosu: Ave MM! Generaţia MM te salută!

În dimineaţa zilei de 22 octombrie m-am întâlnit cu Marin Mincu la locuinţa sa din spatele Palatului Şuţu. Cu o seară înainte citisem în cenaclul Euridice, unde stabilisem să mergem împreună la Constanţa, cu maşina sa. Schimbasem şi câteva spirite, cu prietenii, pe seama locului pe care urma să-l ocup în maşină şi de unde puteam cunoaşte pe viu anumite detalii din volumul său „Cum mi-am înscenat un accident de maşină“... Am urcat în dreapta sa, el s-a asigurat în oglindă, a apăsat pe pedală, a parcurs câţiva metri în marşarier, a frânat şi s-a întors spre mine zâmbind: „Asta rămâne-ntre noi. Marin Mincu nu merge niciodată înapoi!“ Nimic mai firesc din partea înainte-mergătorului Marin Mincu, cel care deschisese calea generaţiei mele – numite, pe la colţuri, şi generaţia MM: pentru că MM însemna, în egală măsură, şi 2000 în latină şi Marin Mincu. I-am întors zâmbetul.

În dimineaţa zilei de 4 decembrie, scriitorul, criticul literar şi profesorul Marin Mincu s-a stins. Aşa suna vestea care ne-a tăiat răsuflarea, consemnată cu economie specifică de agenţiile de presă: doar o mică sincopă în sufocantele ştiri ale zilei. Chiar s-a stins? Cine poate confirma asta? Noi suntem pompierii memoriei, până la ultimul om. Aşa că i-am căutat pe cei care ştiau cel mai bine răspunsul. Tot acel drum spre Constanţa îmi vorbise de ei, de generaţia 2000. Ne scrisese deja istoria, fără să ne dăm seama ne transformase-n canon, devenind şi el parte din istoria noastră. Crescuse în noi pe nevăzute, ca un anticorp, şi de-aici îşi va continua lucrarea secretă la care şurubărise atât şi din care noi n-am văzut decât mici fragmente, precum oscioarele preistorice găsite-n caverne. Şi-abia acum ni se deschid ochii, să recompunem, cu stângăcia inimii deocamdată, chipul monstrului sacru.

Elena Vlădăreanu:
Dacă nu m-ar fi încurajat el, cu siguranţă că acum nu aş fi fost nicăieri. În cel mai bun caz, profă prin cine ştie ce colţ de Românie. Cand eram mică şi afurisită la “Cotidianul” şi toţi editorialiştii mă voiau dată afară, el a fost singurul care s-a opus. Când toată lumea m-a urât pentru volumul de debut, el mi-a spus că vrea să-mi publice următoarea carte. Din nu ştiu ce motiv, a avut încredere în mine. Nu doar în mine, a avut încredere în mulţi, fără el această Generaţie 2000 nu ar fi existat poate. El a şi inventat de altfel “Generaţia 2000″ şi a fost foarte mândru de asta. Ştiu că acum toate acele “fapte de arme şi vitejie” ale noastre de la începutul anilor 2000 par nişte prostiuţe de încă-adolescenţi şi poate chiar aşa erau. Dar atunci nu existau programe editoriale coerente pentru scriitori români, aşa că editura sa, Pontica, alături de Vinea, era, cumva, totul. Şi pentru proză, şi pentru poezie. Noi ne-am tot schimbat, el a continuat să creadă în noi, să ne vadă aşa, ca pe nişte copii, cum eram la început. Nu întâmplător, ultimele cuvinte pe care mi le-a spus sâmbătă la Gaudeamus au fost astea: “ai citit, domne, serialul meu din Cotidianul? am un episod si despre voi”. Despre noi adică, Generaţia 2000, pe care s-a simţit întotdeauna dator să o apere chiar şi atunci când ea însăşi şi-a negat existenţa. Cu el am avut cele mai intense dialoguri din viaţa mea. Cred ca era între noi un anumit cod al conversaţiei, de la început am intuit că trebuie să-i vorbesc de sus –deşi nu îmi stă în fire şi nici nu o fac- să-l tachinez, să-l contrazic, să-l înţep. Da, îi plăceau discuţiile în contradictoriu şi mie îmi plăcea grozav să vorbesc cu el. Deşi în ultima vreme am făcut-o tot mai rar. La fel cum recunosc că au fost momente când nu i-am răspuns la telefon şi nici nu l-am sunat înapoi. Şi îmi cer iertare pentru asta.
O să-mi lipsească enorm şi o să le lipsească şi celor cu care s-a certat şi contrazis în permanenţă. Credea în polemică, o vedea şi o trata ca pe o artă. Ceea ce nu e puţin lucru în spaţiul dezbaterilor de la noi.

Mircea Ţuglea:
Am o fotografie cu Marin Mincu, din 1996, pe treptele Universităţii din Viena. Stând umăr la umăr, ca doi camarazi. Eram atât de tânăr! El a rămas neschimbat.

Miruna Vlada:
Şedinţele Cenaclului Euridice au fost cea mai importantă şcoală de poezie la care am luat parte. Marin Mincu coordona cu atâta sadism şi efervescenţă „tăierea în carne vie a textelor“, cum îi plăcea să spună, încât, deşi eram doar o puştoaică de 16 ani când l-am cunoscut şi am început să frecventez săptămânal cenaclul său longeviv, m-am maturizat cât alţii în două vieţi. Faptul că am început prin a-i lua în 2003 un interviu cu vocea tremurândă pentru revista şcolii şi am sfârşit ca astă vară, de exemplu, să am o dezbatere cu el corp la corp despre noile tendinţe şi „trădarile“ Generaţiei 2000 nu îmi arată decât faptul că evoluţia mea în a înţelege literatura cu instrumente teoretice aplicate se datorează în mare măsură generozităţii sale intelectuale. Nu îl pot compara decât cu o flacără vie, care arde şi în scrisul său scânteietor dar şi în discursul său tuşant, care pârjoleşte şi lasă apoi cenuşa să fecundeze înnoirea. Fiind eu însumi o natură radicală, m-a îngrozit dar am apreciat şi m-am hrănit din radicalitatea lui Marin Mincu. Este printre puţinii care au avut puterea şi voinţa autentică de a pârjoli crisparea literaturii postcomuniste şi a lăsa experimentul să o resusciteze şi să o transforme într-un organism viu. Marin Mincu este pentru mine o resursă de energie inepuizabilă.

Vasile Leac:
Prin 2006, după o lectură la Cenaclul Euridice urmată de lungi discuţii aprinse - spre final aproape că ajunsesem să mă cert cu Marin Mincu - pe tema lecturii: câte cărţi ai citit? ce autori îţi plac? ce ştii tu despre poezie? etc etc. La un moment dat Marin Mincu a zis: hai să facem o plimbare, să ne mai destindem nervii, ce zici? Acum eram amândoi liniştiţi şi puţin epuizaţi. Nu-mi mai amintesc traseul şi nici cât a durat plimbarea, în orice caz a fost cel mai frumos dialog pe care l-am avut cu cineva despre literatură. La despărţire ne-am îmbrăţişat ca doi vechi prieteni. N-o să uit niciodată surâsul şi sclipirea din ochii lui Marin Mincu din noaptea aia răcoroasă de vară.

Claudiu Komartin:
Regret enorm că nu am apucat să vorbim direct, bărbăteşte şi fără părtinire. Că nici unul dintre noi nu a putut lăsa de la el. Regret şi resimt plecarea lui Marin Mincu, în pofida neînţelegerilor noastre, ca pe o pierdere. Mi-e ciudă şi silă - dacă până şi oamenii-stâncă se duc aşa... Pentru Marin Mincu ar trebui să se compună un recviem.

Mitoş Micleuşanu:
Îmi vine greu să scriu despre Personalităţi, simt o lipsă acută de cuvinte... Dar voi încerca. Marin Mincu a fost un om incomod, probabil pentru cei cu „anvergură discutabilă”, fiindcă ei au simţit şi au ştiut de anvergura Domniei sale... în fine, eu nu prea cred în oameni dezinteresaţi sau într-un altruism absolut, doar mamele şi taţii sunt capabili de aşa ceva... totuşi, am observat de-a lungul timpului că Marin Mincu a fost persoana care chiar a făcut ceva pentru noi, cu dăruire. Ne-a susţinut, ne-a ascultat, ne-a publicat, iar în acelaşi timp nu ne-a îndoctrinat şi n-a încercat să ne modeleze. Marin Mincu îmi părea uneori un „crucişător grandios şi distant”. Alteori, l-am perceput ca pe un mentor al „generaţiei consecinţelor” din care fac parte şi eu... Într-adevăr, el ne-a înţeles cel mai bine „derizoriul” şi nebunia. Nu cred că citea chiar toate aberaţiile noastre, doar „scana pe diagonală” şi îşi dădea seama dacă e ceva acolo sau nu. A fost un fin specialist în latenţe literare şi nu numai, dar cel mai important, a fost şi va rămâne un Părinte al Avangardelor! Ce-aş mai putea spune... O să-mi lipsească Marin Mincu. Dumnezeu să-l odihnească!

Grigore Şoitu:
Mi-e frică de Mincu...Mi-a fost frică-ntotdeauna. Nu pentru că era profesor, şef de cenaclu sau critic cu metodă, ci pentru că apariţiile lui carismatice, cinice şi pline de umor mă complexau şi mă făceau să mă simt foarte mic! De aceea, am fost destul de rar la Euridice, cu toate că mă-ncuraja să citesc ori să-mi liberalizez discursul critic. De multe ori, nu ştiam dacă vorbeşte serios când spunea să-l ascultăm (pauză) pe un poet (pauză) care practică cu aceeaşi (pauză) furie discursul critic. Nu-mi dau nici acum seama dacă ceea ce spunea serios despre mine plutea în pauzele dintre cuvinte. Şi frica de Mincu creştea, îmi risipea ideile. Deveneam incoerent, vorbeam gâtuit de emoţie, ca un canar care şi-a pierdut brusc glasul în faţa unui motan mare şi fioros. Un acces de...curaj, m-a făcut să-l pomenesc în cea de-a doua carte a mea (Addenda), în lista pseudobibliografică, în care lipeam lângă numele unui scriitor cunoscut câte o meserie. Era un experiment, care-nchidea un laborator de creaţie mai vechi. Prin vara lui 2003, la Neptun, pe o terasă mă opreşte Mincu şi-mi spune: Domnule...am văzut că în a doua carte m-ai făcut vidanjor. Frica de Mincu m-a făcur să-i răspund, fără să gândesc, senin şi limpi, ca şi cum altcineva mi-ar fi scris cartea: Da?! Poate cuvântul a apărut acolo pentru a păstra ritmul şi sonoritatea frazei... M-a privit în ochi, surprins de răspunsul meu stupid şi m-a concediat cu nobleţe. Cred că frica aceea paralizantă m-a oprit să-l cunosc mai bine!

Mihail Vakulovski:
Sîmbătă, pe 28 noiembrie, aveam două lansări la Tîrgul de Carte Gaudeamus din Bucureşti. La intrarea centrală, blocată, ieşea Marin Mincu din maşina pe care a lăsat-o acolo, blocînd vreo două maşini. I-am zis Carminei s-o lăsăm şi noi, dar a spus că nu se poate, mai bine o ducem în parcare, am zis: „Uite, Mincu e un scriitor adevărat, îl doare-n cot unde-şi lasă maşina”. În drum spre intrare m-am întîlnit cu cîţiva prieteni scriitori, care m-au invitat la un pahar de vin de leac, aşa că n-am putut să-i refuz. Abia m-am aşezat, distrîndu-ne pe seama unei discuţii de-a lui V.Leac cu un aurolac care-l tot făcea „şefu”, pentru aceeaşi întrebare care urma imediat: „îmi mai dai un pahar de vin?” – „îţi dau, în pula mea”, zicea Vasile. A apărut şi Marin Mincu, ca de obicei, plin de viaţă, doar că mai vesel şi mai glumeţ. Aurolacul l-a abordat imediat. „Îmi dai şi mie, şefu?” – „Ce să-ţi dau matale?” – „O revistă”. Mincu avea ultimul nr. „Paradigma”, „Dar mata eşti scriitor?” – „Poet”, nu s-a pierdut aurolacul. „Du-te de aici, poetule, eşti sub nivel”, a glumit Mincu. I-am făcut loc să se aşeze, dar a zis că se grăbeşte la o lansare de carte. Leac căuta prin rucsac, „Să vă dau o carte” – „Dă-mi un pahar de vin, nu o carte”, a zis domnul Mincu.
În drum spre casă îi povesteam Carminei exact despre Mincu, amintindu-mi de faza cu Nichita Stănescu şi cum şi-a pierdut locul de profesor la Milano. Scria în Intermezzo, parcă IV, că l-a visat pe Nichita, pe care l-a întrebat ce-i lipseşte… acolo. „Nimic“, a zis Nichita, e foarte bine aici, dar stai… îmi lipseşte ceva enorm. „Ce?”, l-a întrebat” - „Marin, - i-a zis Nichita, - uneori aşa aş vrea să fut!”… A, şi mi-am amintit şi de faza cînd am dus acasă cărţile noastre publicate la „Pontica”, povestindu-i-o Carminei. Mama a luat cartea lui Sandu, s-a uitat pe ea şi a zis: „Ce „nebun” e, a scris foi goale”, cartea fiind un experiment cu cîteva rînduri sus, cîteva rînduri jos, desene textuale, cînd i-am trimis lui Dan Perjovschi cartea să-l întreb dacă-i face un comentariu grafic, mi-a răspuns că deja are un comentariu grafic… Tata a zis: „Da, el e „nebun” că le-a scris, foi goale, dar alt „nebun” i le-a publicat”:))
Înţeleg că la o emisiune TV din tîrg din aceeaşi zi Marin Mincu a avut un atac cerebral, aşa, pe neaşteptate, fără nici un motiv, ca tata, care a avut atac de cord, şi că a păţit… ca tata…
A stat cîteva zile în comă şi nu şi-a revenit, deşi eu – şi ca mine au fost foarte mulţi – eram sigur c-o să se ridice, era un om puternic, înalt, plin de energie şi de viaţă, cu o privire sclipitoare, foarte pătrunzătoare…
Domnule Mincu, tata vă cunoaşte şi dumneavoastră m-aţi văzut în acea zi... Transmiteţi-i că mi-e tare dor de el şi că-l iubesc.

Silviu Dancu:
Nu ascund, pe mine mă cam enervează Marin Mincu. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că nu-l cunosc prea bine. Şi mă enervează încă de cînd eram librar în Cărtureşti şi puteam observa dinamica mercantilă a cărţilor şi mă trezeam cu titlurile de la Pontica (titluri şi autori remarcabili) pitindu-se prin colţuri inaccesibile, parcă pentru a ascunde calitatea modestă a hârtiei sau inabilităţile de marketing ale editorului. Mă enerva (şi încă mă enervează) această dualitate ce nu-ţi admite certitudini: pe de o parte, talentul şi autoritatea de a face rost de drepturi de copyright pentru astfel de nume, pe de altă parte ignoranţa desăvârşită la capitolul „piaţă”! Apoi l-am văzut pe Martin Mincu la nişte târguri de carte. Mi s-a părut (şi încă îmi mai pare) arogant, suficient, dibaci în a specula slăbiciunea unor suflete mai moi. Apoi au urmat serile de „Euridice” (cele câteva la care am fost) pentru a auzi un Ţuglea, un Grosu, un Dinco, Vasilievici, Şoitu, Mocanu etc... Acolo mi-am mai şlefuit din canini, căci i-am văzut o anumit răbdare, un anumit umor, o maliţie dozată dacă nu patern, în orice caz pedagogic, (dar în sensul acela clasic, ce înseamnă mult mai mult decât scosul la tablă al elevilor). Nu m-am decis dacă era o „dragoste” ingenuă sau doar un instinct al proprietăţii manifestat prin revendicarea unei generaţii (în care, că tot venii vorba, nu sunt hotărât prea tare să cred). Oricum, mi-au plăcut serile în cauză şi mi-a trecut entuziasmul (oricum, moderat) în momentul în care, în urma lobby-ului făcut de Mugur Grosu, m-am trezit invitat de Marin Mincu să lecturez ceva la şedinţa următoare. M-am pregătit, am făcut tone de printuri, am respirat adânc, m-am dus. Ne-am dus. Eu şi Grigore Şoitu. Noi doi şi Marin Mincu. Şi încă vreo trei persoane decise, se pare, să nu scape nici o întâlnire din cadrul cenaclului. Care întâlnire, în cazul ăla, n-a mai avut loc din lipsă de public. Nu erau nici măcar zece persoane. „Trebuia şi voi să vă pregătiţi, să vă anunţaţi prietenii” ne-a spus Mincu. Noi??? Noi trebuia să facem asta? Habar n-aveam! Nu era cenaclul meu, nu eu îl organizam şi, în fond, nu pe prieteni mă bazez când este vorba de un comentariu pe textele mele. În fond, nu am nevoie de un cenaclu ca să aflu opinia prietenilor! Am decis: tipul e arogant şi incapabil să facă ceva până la capăt şi, în plus, impertinent. De atunci am mai fost de vreo două, trei ori la cenaclu. Mincu părea să fi uitat de mine şi de cele întâmplate, iar asta îmi convenea de minune. Lucrurile reveniseră la starea iniţială şi asta îmi plăcea. Dar cu câteva săptămâni în urmă s-a întâmplat ceva ciudat. Eram pe Calea Victoriei pentru a instala la lumina prânzului expoziţia Grotowski ce a fost afişată pe gardul MNAR-ului. Îl văd pe Marin Mincu, el mă vede pe mine cum mă munceam cu un coleg de la Institutul Polonez. Îl salut: „Bună ziua, domnule profesor!” „Bună... ce faci aici?” „Eh, ce să fac... Grotowski, instalez expoziţia.” Fac un gest elaborat, menit să sublinieze importanţa muncii noastre. El se uită la noi, se uită la panouri, se uită la mine. „Şi tu, unde eşti în toată povestea asta?” „Adică?” „Numele tău unde este?” Nu mă prind: „De ce ar fi numele meu amestecat într-o expoziţie a lui Grotowski?” El replică: „Pai dacă nu e amestecat, de ce faci expoziţia?” „Păi... lucrez la Institutul Polonez.” „Ah!” Clatină din cap şi zâmbeşte. „Bine atunci, mult succes.” „Mulţumesc, la revedere”. Îl privesc câteva secunde cum se îndepărtează, şi mă gândesc că, de fapt, habar nu are cine sunt, cum mă cheamă, poate că sunt doar o faţă din sala de cenaclu. Se întoarce brusc: „Auzi, poate facem treaba aia din nou... ştii, prima oară a ieşit aiurea, merită să mai încercăm!” Sunt aşa de surpins, încât nu prea ştiu ce să zic... „Da, desigur, de ce nu?” (îngăim eu, zâmbind idiot). El face un semn cu mâna şi pleacă. Eu rămân pe gânduri şi decid: clar, nu-l cunosc prea bine pe Marin Mincu. Dar tot mă enervează puţin.

Sorin Dinco:
Prezenţa Profesorului, în umila-mi oglindă retrovizorie, o zăresc pantagruelică. Cenaclul de Marţi din Constanţa se transforma într-un irepetabil Curs de Literatură, iar noi, studenţii, redeveneam îngeri bîlbîiţi. Marin Mincu te electrocuta, te jignea, te fixa, te dinamita, de informa şi deforma, te scandaliza şi te lămurea, te eminescianiza şi te bălăcărea, te ridica şi te trîntea, te iubea şi te detesta, te îmbăţişa şi te abandona în propria îmbrăţişare, ca şi cum, pentru tine însuţi/însăţi, erai o cămaşă de forţă. Unii angelici, alţii demonici, fiecare după posibilităţi, părăseam aria semantică a maestrului pentru a respira. Magnetizaţi, marginalizaţi, convecşi sau concavi, puţini şi mulţi, îi creasem Profesorului certitudinea că acel vid ovid, iată, lăsa o “dîră semnificantă”, în “pliurile” căreia germinau, într-un final, de acum mereu deschis, seminţele milenare. Marin Mincu a trăit la propriu această ILUZIE. Cu ea, l-am pierdut pentru o zonă a congruenţei provinciilor, Bucureştii, unde a infiinţat Cenaclul Euridice. Aşa, ceea ce a clădit în Kustenge, după ani de prigoană, s-a reîntemeiat pe cîmpul altor “căcăreze”, ale turmelor lui Bucur. Ce implacabilă ironie mioritică…
Mugur Grosu îmi spunea, în urmă cu ceva nopţi, că fiecare dintre noi duce cu el o istorie personală, dar imprecisă. Ce am clădit rămîne, ce am revendica, ar fi ruinare. Din păcate, Cenaclul de Marţi nu mai există, pur şi simplu pentru că nu s-a mai adunat în nici o şedinţă. O microsesiune de comunicări s-ar fi consumat într-o noapte de noiembrie 2005, în mansarda bucureşteană a lui Mugur: erau prezenţi chiriaşul mansardei, George Vasilievici şi subsemnatul. S-au citit fragmente din „Cum mi-am înscenat un accident de maşină”, de Marin Mincu (Ed. Vinea, 2002). După aproape 15 ani de la urnirea unui cenaclu cu amprentă digitală, Profesorul devenea subiectul redescoperirii noastre. Ne uimea autenticitatea scriiturii, trăirii şi a aventurii, ne amuzam cum ne fură vîna tînără a unor sintagme atît de actuale, recunoscînd că Maestrul nostru se întoarce spre discipolii lui rătăciţi cu aceeaşi forţă cu care i-a convins să-l urmeze. Numai cine l-a aşteptat ca noi, pe holurile Universităţii, putea face această remarcă.

* După o noapte de veghe la căpătâiul neprețuitului nostru ludi magister, alături de Sorin Dinco, Mircea Țuglea, Dan Mihuț, Bogdan Crețu și Florin Caragiu, ieri l-am condus, împleticindu-ne, la cimitirul Belu. Au lipsit mulți, s-a spus. Prea mulți. Dar o singură absență, nemotivată, ne doare...